Dincolo de bancurile cu chinezi sau ultimele estimări asupra grandorii şi puterii aproape nelimitate a Beijingului, noul lider mondial a reuşit construirea celei mai impresionante şi mai dificile căi ferate din lume.

Străbătând asprul şi ostilul podiş tibetan, linia feroviară care leagă acum ultramodernul Beijing de legendara Lhasa pecetluieşte încă o dată strânsoarea de fier a Chinei asupra Tibetului.

Tibet - sălbaticul, misticul, misteriosul şi martirul Tibet...

Tibetul rămâne un loc al extremelor, un loc al controverselor politice, religioase şi ideologice, un loc al înţelepţilor şi al doctrinelor religioase ridicate la rang de politică oficială, un loc al masacrelor şi torturii, un loc în care occidentali debusolaţi vin să-şi umple golul şi deşertăciunea din suflete cu o religie şi o cultură pe care nu o pot asimila, dar prin care speră se mântuie de consumism şi de derizoriul inerent decadenţei spirituale vestice.

Pentru ochiul celui care-i calcă pentru prima dată pământul arid, rece şi stâncos, Tibetul este un loc mai degrabă intens, decât frumos.

Cer adânc şi tăios de albastru, nori albi răzleţi, pajişti nesfârşite şi unduitoare, presărate cu siluetele miţoase ale yacilor, deşerturi acoperite de pietre şi zăpezi uitate de timp.

Este, totodată, un tărâm cumplit de aspru şi unde puternica trăire religioasă nu a fost supusă cu totul de demonul roşu al ateismului chinez.

Uriaşele Gompa, temple-mănăstiri budiste de rit Vajrayana, care au rezistat distrugerilor din perioada "Revoluţiei Culturale" şi furiei chinezilor împotriva unui pământ străin, sunt încă populate de mii de călugări, fiind păzite de câinii uriaşi ai păstorilor tibetani.

În ultimele decenii, guvernele chineze au sprijinit o masivă pătrundere a chinezilor de etnie Han, pentru a slăbi astfel consistenţa elementului etnic originar tibetan.

Recent, Tibetul a fost prins şi el în tăvălugul globalizării.

La data la care scriu aceste rânduri, Tărâmul Zeilor se modernizează şi se dezvoltă în ritm alert, fiind presărat de mall-uri şi trekkeri veniţi din toată lumea, care îşi plimbă absenţi trupurile îmbrăcate în echipamente scumpe din Gore-Tex.

De-a lungul istoriei sale milenare, Tibetul a fost un stat eminamente religios, care a coexistat cu China sub diverse forme de autonomie şi control.

Din anul 1950, a fost invadat şi anexat samavolnic de China comunistă, iar din 1965 este administrat oficial de Beijing, sub titulatura de Regiunea Autonomă Xinjiang.

De fapt, Tibetul istoric nu se restrânge de loc în graniţele Xinjiang-ului de astăzi. Fideli principiului Divide et impera, comuniştii au rupt bucăţi din Tibetul istoric, incluzându-le în privinciile chineze Gansu, Qinhai, Sichuan şi Yunnan - aşa, ca o măsură preventivă împotriva unei ipotetice reuniri a Regatului Zăpezii, cum era denumit de antici.

Pe scurt, Tibetul este şi astăzi o regiune puţin populată, de aproximativ şase ori mai întinsă decât România.

Are o înălţime medie de 4.900 metri, găzduieşte lacul de la cea mai mare altitudine din lume (Manasarovar) şi este mărginit la sud de lanţul Himalayei, la vest de deşertul Karakorum, la est de Munţii Tangkula, iar la nord de Munţii Kunlun şi Nan Shan, precum şi de deşertul Takla Makan.

Acelaşi Tibet este locul de unde izvorăsc unele dintre marile fluvii ale lumii, amintind aici Gange, Indus, Brahmaputra şi Yangtze.

Astăzi, aproape 2 milioane de etnici tibetani mai trăiesc în Tibet. Alte 4 milioane populează provinciile adiacente.

Populaţia non-tibetana din uriaşul podiş muntos este alcătuită din rezidenţi permanenţi chinezi, o altă populaţie flotantă de chinezi care vin aici să muncească, aceştia din urmă fiind chinezi din Sichuan şi musulmani de etnie Hui.

Restul populaţiei din Tibet este însă formată din soldaţi chinezi şi trupe paramilitare, gata pregătite pentru înăbuşirea oricărei forme de revoltă. Cu orice mijloace...

Cu toate acestea, ţinând cont că Tibetul a fost dintotdeauna una dintre cele mai înapoiate şi sărace provincii din China, cu o rată foarte mare a analfabetismului, autorităţile chineze au făcut în ultimii ani eforturi considerabile pentru a îmbunătăţi standardele de viaţă de aici, încurajându-i pe tibetani să se lanseze în turism.

În ciuda acestor măsuri aparent pozitive, mulţi etnici tibetani rământ suspicioşi în privinţa intenţiilor chinezilor, dorindu-şi ca aceştia să plece cât mai repede şi să lase Tibetul locuitorilor lui de drept.

Tibetanii au rămas critici în special faţă de eforturile Beijingului de suprima limba şi cultura tibetană, faţă de tratamentul la care este supus actualul Dalai Lama şi mai ales faţă de pătrunderea în masă a etnicilor Han.

Vizitatorii străini, în speţă occidentali, au nevoie de un permis special, iar valabilitatea acestuia se schimbă în funcţie de situaţia politică curentă din Tibet. În ultimii ani, guvernul de la Beijing a încurajat vizitarea Tibetului.

Recent, au fost cheltuiţi circa 30 milioane USD pentru modernizarea şi extinderea Aeroportului Gongkar din Lhasa, cel mai mare din Tibet; mănastirile au fost reamenajate, iar cireaşa de pe tort este un tren ultramodern care străbate vijelios Tibetul şi care a fost dat recent în folosinţă.

Trenul care a tăiat Tibetul

Conform prestigioasei şi verificabilei Guiness Book of Records, noua cale ferată din Tibet deţine deja două recorduri mondiale, care se pare că nu pot fi doborâte niciodată.

Primul vizează secţiunea de 13 kilometri dintre Khaleb şi Xinji-fu, situată la înălţimea de 6.096 metri, iar al doilea are în vedere gara din T'e-li-mo din sudul Tibetului, gară construită la altitudinea de 6.035 metri.

Titanica cale ferată Qinghai-Xijang, cum figurează în limba chineză, sau Mtsho Bod Lcags Lam, cum o denumesc tibetanii, conectează capitala Lhasa cu Golmund, oraş din provincia Qinghai.

A fost dată în folosinţă în luna iulie a anului 2006, detronând, cu această ocazie, linia ferată dintre Lima şi Huancayo din Peru, care atinge "doar" 4.800 metri altitudine, comparativ cu cei 5.072 metri înălţime mediei ai căii ferate Qinghai-Xinjiang.

Noua "recordmenă" mondială scurtează considerabil distanţa dintre Golmund şi Lhasa. Dacă, înainte de inaugurare, distanţa era acoperită în 3 zile, acum, prin intermediul trenului extrem, poate fi parcursă în circa 15 ore.

Linia ferată de mare altitudine are o lungime totală de 1.142 km. Trenul care o străbate este unul anume construit pentru condiţiile aspre din platoul tibetan. Locomotivele tip Diesel au fost fabricate de GE în Pennsylvania, iar vagoanele de pasageri sunt de producţie chineză, de tip 25T.

Datorită altitudinii ridicate şi temperaturilor scăzute, vagoanele sunt de construcţie specială, fiind presurizate precum cabinele de avion, cu ferestre dintr-un material care protejează călătorii de puternicele raze ultraviolete.

Fiecare loc din compartiment este prevăzut cu mască de oxigen. Fostul premier chinez, Zhu Rongji, îl numea cu mândrie nedisimulată: "Un proiect fără precedent în istoria umanităţii".

Construcţia liniei a început în anul 2001, după finisarea anterioară a tunelurilor şi securizarea porţiunilor de permafrost peste care urma să treacă trenul în viteză.

Astăzi, trenul trece peste 675 poduri, străbate tunelul Fenghuoshan, situat la 4.905 metri altitudine, 550 kilometri de şine şi traverse speciale sunt construite direct pe permafrost.

Ca o notă interesantă, întreaga distanţă de la Golmund la Lhasa este străjuită de 45 de gări, dintre acestea un număr de 38 fiind fără personal uman, monitorizate doar de centrul de control din Xining. Chinezii intenţionează ca la anul să mai inaugureze alte 13 gări, aflate în prezent în lucru.

Cel care a avut acestă idee de proporţii a fost însăşi părintele Chinei comuniste, celebrul personaj istoric Mao Zedong, care ordonase studii de fezabilitate încă din anul 1955. Doar că planurile au fost abandonate din lipsă de bani şi ingineri instruiţi.

Conform autorităţilor chineze, calea ferată va fi folosită în principal pentru transportul turiştilor şi al resurselor minerale excavate din Tibet.

Partizanii noului drum de fier susţin că inaugurarea acestuia va ajuta economia locală prin faptul că importul şi exportul produselor de primă necesitate vor fi impulsionate şi va duce astfel la scăderea preţurilor.

Ce se ştie sigur, este că drumul de fier va ajuta guvernul chinez să exploateze bogatele depozite naturale de cupru şi fier din Tibet.

De fapt, ca o paranteză edificatoare, primii pasageri ai trenului erau prospectori de aur şi minereuri, precum şi petrolişti.

Criticii, pe de altă parte, consideră că trenul va ajuta mai mult companiile chinezeşti decât pe etnicii tibetani. Tot ei susţin că astfel vor veni mai mulţi chinezi în Tibet.

Problema cea mai mare constă în lovitura gravă dată companiilor locale de camioane care transportau bunuri în Tibet, precum şi garajelor, service-urilor, hotelurilor şi pieţelor care deserveau şoferii de camioane.

În plus, un alt semnal de alarmă a fost tras de ecologişti, care se tem de impactul căii ferate asupra mediului ambiant, precum şi de un aflux sporit de braconieri, care au astfel la îndemână un eficient mijloc de transport.

Deosebit de interesantă este, în acest context, opinia unui student tibetan:

-"Calea ferată va da o nouă lovitură mortală culturii noastre. Nu am nicio îndoială. Dar nu putem rămâne înapoiaţii Chinei. Această schimbare venea oricum, mai devreme sau mai târziu. Depinde doar de noi să ne păstrăm identitatea, orice s-ar construi sau nu pe viitor."

Trenul şi linia ferată au fost inaugurate într-o ceremonie fastuoasă, în stilul celebrărilor grandomane de sorginte chinezească. Ceremonia a fost transmisă de mai multe televiziuni, iar Hu Jintao, preşedintele chinez în exerciţiu, a tăiat o gigantică panglică roşie la Golmund.

Mii de dansatori şi muzicanţi îmbrăcaţi în costume tradiţionale tibetane şi chinezeşti cântau şi dansau de zor în momentul de apogeu, când locomotiva a pornit din gară, trăgând încet cele 16 vagoane.

Dar puţini tibetani călătoresc cu trenul. Pentru ei, biletul este încă mult prea scump.

Sursă hartă: Wikipedia

sursa descopera.ro